March 20, 2009

Suntem impreuna de mici, am trecut prin mainile a 3 diriginti (ne incapatanam sa credem ca primii doi nu au plecat din vina noastra), am fost numiti in fel si chip, de la cei mai problematici pana la cei mai buni. Am impartit momente care ne amuza si dupa 8 ani, am inceput si stricat prietenii, am plans, ne-am revoltat, dar, una peste alta, am ajuns la sfarsit in formula aproape completa.

Suntem olimpici, muzicieni, sportivi, poeti si prozatori, matematicieni, istorici sau geografi, pictori si multitalentati. Micile… idile n-au lipsit nici ele, alaturi de prietenii sau complicitati, certuri, tipete, scandaluri cu profesorii si evenimente demne de trecut in revista, peste ani.

Sora Alfonsa ne-a educat bine, se pare, pentru ca am sfarsit prin a deveni o clasa unita si responsabila care, cu bune si rele, a obtinut rezultate notabile la sfarsitul fiecarui an (asta pentru ca e sfarsitul anului si ne permitem sa ne laudam; oricum, nu vom mai fii aici la anul, sa ne reprosati lipsa de modestie).

Odata cu terminarea clasei a patra, teacher Flavia ne-a preluat ca diriginte, cu titlul de “clasa de limba engleza intensiv”. Suna pompos. Inca suna. Diana sigur isi aminteste de plecarea dansei. A plans. Noi toti am plans.

Cu tot respectul, nu as putea sa vorbesc despre al doilea diriginte al nostru referindu-ma la domnul Chenciu. Dansul a fost mereu aproape de noi, ne-a inteles mereu si a glumit cu noi. Cand eram galagiosi nu ne ameninta cu scaderea notei la purtare; in schimb, ne stropea cu un pistol cu apa. Orele de dirigentie erau amuzante iar corul era teribil de relaxant. La sfarsitul anului a glumit si ne-a spus ca noi suntem motivul plecarii lui. Stim ca ne iubeste.

Domnul Nuta, desi afisaza o atitudine severa si impunatoare, am simtit ca tine la noi si ca e mandru de reusitele noastre – chiar si cand acestea nu sunt foarte imbucuratoare. Am trecut peste tot si ii multumim din suflet ca a acceptat sa ne fie tatic anul acesta. Speram sincer ca nu i-am cauzat prea multe probleme si ca nu l-am dezamagit.

Voi continua sa vorbesc despre noi. La urma urmei, noi plecam din scoala. Profesorii isi vor mai aminti de noi asa, in treacat, cum probabil se intampla cu toate clasele care le trec prin mana. Insa noi n-o sa uitam scoala asta.

N-o sa uitam de orele de sport din clasa a sasea in timpul carora, intre un meci de volei si cateva exercitii fizice, ne urcam in pomul din spatele scolii vechi sa mancam corcoduse. De ce a fost taiat?

N-o sa uitam nici de fuga de doamna profesoara de chimie, care ne atentiona intotdeauna cu privire la uniforma. Ne pare rau daca am suparat-o foarte tare, insa speram sa nu fie asa.

Totusi, parintele Sebastian ramane, probabil, cea mai placuta si zbuciumata amintire a noastra. Una peste alta, ne e tare drag si, in secret, l-am apreciat intotdeauna (cu toate ca nu o sa uitam niciodata seria de 3 pe care am primit-o in clasa a 6-a).

Am avut si probleme mai mult sau mai putin grave, dintre care unele s-au soldat cu scaderea notei la purtare; ne-am cumintit pentru ca, mai tarziu, sa intram din nou in belele.

Tin sa amintesc si alti profesori, printre care:

  • Schwester Margareta, de la care imi cer scuze in numele intregii clase pentru momentele in care nu am avut temele facute sau in care am dezamagit-o cu diverse greseli si dezacorduri
  • domnul profesor Turculet, care ne-a luat mereu apararea si a glumit mereu cu noi, ne-a tinut partea si a fost aproape de noi
  • doamna profesoara Mincu, pe care am adus-o pe culmile rabdarii anul acesta dar careia i-am si demonstrat ca suntem scriitori talentati si buni actori
  • doamna profesoara Fekete, respectiv doamna profesoara Bindea, care ne-au indrumat, fiecare in felul dansei, spre reusite cat mai multumitoare in ceea ce priveste limba engleza, pregatindu-ne pentru concursuri si facand ora de curs foarte placuta si animata
  • doamna profesoara Museteanu, care a facut orele mai placute cu glume sii bancuri, care ne-a certat si ne-a sustin, care mi-a facut observatii cu miile legate de dresul rosu pana cand am decis sa nu-l mai port si care, vara, ne chinuia cu jaluzelele stranse
  • doamna profesoara de geografie, care ne-a pregatit pe fiecare dintre noi ca pentru un examen important, chit ca unii am dat teza la istorie. Orele de geografie sunt niste amintiri extrem de placute, deoarece doamna Roban a ne-a tratat egal si a stiut cand sa se puna la mintea noastra. Rezultatele au fost foarte haioase
  • domnul Bodea, cu laudele, increderea si indulgenta care ne-au bucurat si care ne-au facut sa il stimam foarte mult, laolalta cu patriotismul onorabil al dansului si dragostea pentru carte si elevi
  • doamna profesoara de muzica, ce ne-a intampinat anul acesta cu o serie de reprosuri care ne-au socat, dar ne-au si deschis ochii si ne-au facut sa devenim mai responsabili, din dorinta de a nu o dezamagi; dragostea dansei pentru muzica ma impresioneaza teribil.

Am schimbat si cateva profesoare de biologie, respectabile si ingaduitoare, dar si foarte buni dascali; va multumim din suflet pentru ca ne-ati suportat in fiecare saptamana, desi biologia era ultima noastra ora si suntem constienti de cat de agitati eram.

Daca ma gandesc, ma pufneste rasul privitor la schimbarile prin care am trecut cu totii si fiecare separat, de-a lungul anilor. Petru nu mai are parul tuns castron, ca in clasele mici, dar imaginea lui asa e inca relativ vie in mintea noastra; Cos ne-a socat in clasa a 5-a cu o schimbare radicala, insa majoritatea a ramas aproximativ la fel. In orice caz, ne-ar fi greu sa constientizam cat suntem de diferiti fata de acum cativa ani.

Dragilor, ma mut. Cu blog-ul. Da, din nou. Si ma mut aici. Maine sa ma trezesc si sa gasesc comentarii de incurajare, felicitari, critici, “de ce sunt atatea inimioare?”, modificari in blogroll-urile voastre, dar, cel mai important, lume noua. Bine?

Imi cer scuze pentru nenumaratele mutari de gazda, aici m-am sitmit excelent. WordPress face, in continuare, o treaba buna. Intr-o zi, poate am sa va explic de ce am ales sa fac schimbarea asta – pentru ca sunt, in mod firesc, mai multe motive. Am sa imi schimb putin stilul, parerile, va fi ceva usor diferit de ce era pana la momentul de fata. Veti vedea daca mai merita sau nu.

Va multumesc anticipat si va astept acolo…

Noapte

Nimeni n-a scris despre noapte. Ingratilor. Vorbiti despre fericire, dragoste, lumina, despre oameni si culori, concerte si farfurii de portelan… Dar fericirea mea e noaptea. Si, uneori, e tot ce am. Noaptea nu imi pasa. Sau imi pasa cel mai mult. Noaptea pot sa zambesc natural, pentru ca e prea intuneric. Nu-mi poti observa dantura deformata, ori ridurile ce se contureaza in jurul gurii. Noaptea pot sa te sarut chiar daca nu te iubesc, pentru ca dimineata ma voi legana in hamac, band cafea decofeinizata si savurand ciocolata cu menta si voi uita. Sau voi stii ca trebuie sa uit. Si voi privi lacul, sau masinile, sau casuta de hipioti din camp, si voi stii ca te-am ranit…

Noaptea, Coca Cola sta in frigider, pentru ca provoaca insomnii. Ascult muzica in casti, ceva lent, ca sa ma adoarma. Piese pe care dimineata le voi uri, pentru ca sunt prea lacrimogene. Eu nu sunt ceea ce sunt noaptea. Ma transofrm in ceva asemanator unui om-lup, cu mai putine secrete, frustrari, complicatii. Noaptea, pistruii mei iti par atragatori, iar ochii banal de negri te privesc mai atent ca oricand. Cu totii va schimbati. Ramane din voi doar umbra. Nu a voastra. Umbrele voastre sunt banale, fade, lipsite de vlaga. Din suflul vostru iese umbra a ceea ce simtiti, iubiti, a ceea ce va doriti sa mancati de dimineata.

Noaptea nu-mi pasa. Dar pe tine te iubesc. Pentru ca sunt atat de narcisista (metafora foarte subtila).

Era un film.

Adica ziua mea. Ei hai, ca nu a fost atat de raau. Daca stau sa ma gandesc, a fost briliant! Amandina cu lumanare a fost bestiala. Multumesc, si va iubesc! Am primit chitara de la ai mei. E neagra si acustica si draguta si shiny si ma vad in ea 😀 Si canta mirific. Am mai primit o carte, “Cum sa fii o lady” de la un amic. Ar trebuie s-o iau ca pe o replica la cadoul pe care i l-am facut de ziua lui, undeva prin mai, cu “Codul bunelor maniere”? Buddie, n-a fost cu subanteles, jur! Oricum, cartea e misto. Multumesc.

Sunt obsedata de melodia asta.

E atat de exotica, si desi nu beau, sunt oricum fascinata de cafea si de arta de a o bea.

De ce personajele negative din desenele animate s-au facut atat de urate?

Cum e tipul din stanga. Secsi, nu?

Sau la tipul de jos, tot stanga.

Personajele negative trebuie sa fie intrigante, sa atraga, nu sa provoace voma. Trebuie sa fie elegante, provocatoare, enervante doar uneori, cat sa strigi in fata televizorului cateodata “Curvo! De ce ai venit si tu, nu vezi ce fericiti erau?!”. Dar probabil am uitat ca vorbesc despre desene animate…

Nu-mi pasa daca voi credeti genul asta de posturi “vechi, fumate si neinteresante”. Eu chiar am o mare problema si anume: de ce mama naibii ajunge lumea la mine pe blog, cand il intreaba pe google “ce se scrie pe o piatra mortuara”?! Hei, ma simt… nu conteaza. Ah, si pentru cel/cea care a cautat “Panza de paianjen” pe net, dragule, nu e scrisa de Sandra Brown, ci de Cella Serghi 🙂 Hope I helped.

In alta ordine de idei, ma bate omul la cap de ce nu mai scriu pe blog. Nu mai scriu, sweetie, pentru ca nu mai am idei. Oh ba da, defapt am, o gramada chiar, doar ca… imi vinde si mie cineva un pont despre cum dracului fac eu sa le si pun pe hartie? Nu de alta, dar am vreo 10 drafts si cred ca tot acolo vor ramane. Pentru mult timp. Hai, omorati-ma.

Momentan ma bucur de viata. Cu chitara aia n-am mai facut nimic, ma enervez ca nu-mi mai ies acordurile la “What’s up” (the one with the long “hey hey hey” part) si o pun iar la locul ei. Schimb obsesiile muzicale ca pe caietele de religie… Imi iese media 6 la chimie, da-o-n ma-sa…

Doamne, va jur ca beau benzina daca ma mai criticati o data. Defapt nu, ar fi mai ieftin sa ma detasez de voi. Eu am nevoie de prieteni care sa ma inteleaga, care sa nu ma critice, care sa priceapa ca, in general, am o parere formata cam in legatura cu orice. Si mi-o exprim. Va deranjeaza asta? Serios? Die.

never forget you

April 19, 2008

Cos iubito, daca credeai ca am uitat cu nesimtire de ziua ta si de cei 14 anisori pe care [vrei-nu vrei] ii implinesti oficial, ei bine afla ca insensibilitatea mea are o limita! 🙂 Bombonelele tale Merci nu ne-au convins sa iti luam cadou de ieri, pentru ca am conspirat, complotat si planuit indelungi zile pentru o surpriza frumoasa. Cadoul nostru nu va ajunge nici azi, dar tu spera mult si bine :)) Glumeam.

Doamne, nici nu stiu cum ar trebui sa incep o urare adresata tie; poate ca drept introducere ar trebui sa mentionez facturile lungi cat toate zilele de post. Telefoanele pe care nu mi le-ai refuzat nici macar o data, problemele pe care le-ai suportat cu maturitatea unui om mare. Tot ceea ce situatia imi permite sa iti spun este ca imi doresc din tot sufletul sa fi fericita, simtindu-te implinita si cu adevarat pe picioarele tale.

Desi nu multi dintre cei de pe aici stiu cine e Cosmina, vreau ca toti sa ii urati un calduros “La multi ani!” pentru ca omuletul asta merita tot ce e mai bun pe lume, desi abia si-a luat buletinul. Pentru mine, demonstrati ca romanii inca mai au spirit civic si ca, desi majoritatea nu o cunoasteti nici macar virtual, ii puteti face ziua de nastere mai frumoasa prin urarile voastre. Imaginati-va ca ii urati toate cele bune unui prieten extrem de apropiat; nu ati facut niciodata asta?

Ca o ultima idee, Cos, PCR-ul te saluta :)) Hail Ceausescu! [not] Un “La multi ani!” traditional.

Odata cu inaugurarea noului template, am sa dezvolt o idee care ma scarbeste ingrozitor de mult. Ne vrem oameni ai secolului 21, ne lasam prada vitezei, ne inchipuim evolutii psihice si vrem sa ni se raspunda la intrebari din ce in ce mai diverse [vezi cercetatorii, oamenii de stiinta si dilemele lor], ne facem emo si pretindem intelegere, dar nu suntem capabili sa ne acceptam unii pe altii, sa devenim un tot unitar, sa incetam sa ne dam in cap ca prostii; pentru ce? Ah, scuza-ma. Cum am putut uita, tipul ala e negru. Cum vrea el sa se integreze daca e diferit. Ti-ai gasit…

Stop it! Aceeasi ipoteza oribila si dezgostatoare o aplicam in cazul gay-ilor, al persoanelor de rasa diferita, al “ciudatilor”, cei care reusesc sa gandeasca altfel decat turma, si chiar al persoanelor care ii sustin pe cei mai sus mentionati. Prfect normal, nu-i asa? Suntem o respectabila doavada de democratie si fair play, n-am ce zice. Esti foarte smecher cand faci asta, sa stii. Nu te uita asa, si tu discriminezi: ai privit vreodata un cersetor in ochi, gasindu-l perfect normal? Ai incercat sa-i intelegi suferinta? Ai vorbit vreodata de bine un rrom [sau tigan, daca vrei sa-i spui asa]?

Cel mai des, cred, facem discriminari de ordin sexual. De cate ori nu ai inlocuit ostentativ cuvintele “gay” sau “homosexual” cu “poponar”? De cate ori nu ai aratat cu degetul pe strada doi tipi care se tin de mana? De cate ori nu ai claxonat doua fete sarutandu-se? Stiu, raspunsul tau va fi “Niciodata, pentru ca in Romania nu e cazul, decat foarte rar.” Exact! Si atunci, de ce duci pana la extreme o idee care nu numai ca nu te caracterizeaza, dar este pur inexistenta? De ce te iei de vietile bietilor oameni, care nici macar nu ies pe strada in mod instigator, demonstrandu-si sentimentele. Stii ce? Societatea ii impiedica. Voi sunteti societatea.

Incetati cu asta, faceti ceva. Educati-va copiii, sa accepte alte mentalitati. Mintile necoapte sunt mai suor de “manipulat”. Educati-va singuri. Nu pentru o Romanie mai buna, ci pentru o lume mai draguta.

P.S: Imi cer scuze celor carora le-am promis ca nu ma voi maturiza, nu stiam ca voi creste, nu observam schimbarea ce urma sa vina. Traversez o perioada complicata, in care mi-e destul de greu sa-mi pastrez spiritul tanar. E un om… Blog-ul asta nu mai e ce era, sunt consienta. Ma astept, de asemenea, sa nu mai fie niciodata ca la inceput si sa nu mai aiba atatia prieteni. Sper doar sa intelegeti ca aici va insemna mereu casuta gandurilor si trairilor mele, indiferent de varsta.

P.P.S: Totusi, daca ma maturizez fara voie, de ce ma refugiez inca in lacrimile unui copil derutat?

Stii, lumea asta e plina. Plina de trupuri, de suflete, dar nu de fiinte. Plina de creiere si inimi ce gandesc si actioneaza in particular. Plina de glume proaste si chitare dezacordate, de restaurante scumpe si fara clienti, de pasi umbriti de plete aurii, de organe vii ce-si traiesc viata subreda. In tot haosul contemporan, mai exista un singur element, o singura sclipire ce poate face toate aceste ramasite sa lucreze simultan: iubirea. Iubirea de mama, de frate, iubirea de animale si de natura, sau iubirea de oameni. Totusi, cand iti dai seama ca iubesti? ma intreaba Anca. Si daca n-ai mai facut-o pana acum? adauga ea. Cum a stiut printul cel de toate zilele ca s-a indragostit de Alba-Ca-Zapada, Cenusareasa, Rapunzel? Cum a stiut Iosif ca s-a indragostit de Maria? Cum stiu preotii ca sunt pasionati de vocatia lor? Cum simtim toate astea?

Ne atasam, cred eu, de anumite laturi ale vietii, fie ele de orice natura. E omenesc. Avem nevoie de ceva in care sa credem, asa ca il avem pe Dumnezeu. Cautam ceva in care sa ne regasim spiritual, ne convertim. Dorim pe cineva in care sa ne refugiem sufleteste? Aici intervine iubirea. Iubim atunci cand suntem, efectiv, dependenti de apropierea unei persoane. Cand suntem in stare sa ne sacrificam timpul liber, activitatile, micile placeri si chiar intreaga persoana pentru binele si fericirea sa. Cand nu ne sta gandul decat la figura lui si la zambetul pe care am reusit sa i-l furam de curand. NU iubim atunci cand intram intr-o stare de letargie totala, somnolenta placuta, in care preferam un “Tin la el”, unui “Il iubesc.” Si NU esti iubit atunci cand esti posesiv, excesiv de gelos, impulsiv. Daca cititi printre randuri, nu e atat de greu sa iubesti, mai copii mai.

“Te poti uita la soare,

Vei fi surprins, nu doare

Mai bine asa,

Aici n-ai ce vedea.”

Simina, tu ce crezi? Ana?

N-am sa inteleg vreodata principiul dupa care se ghideaza, observ, din ce in ce mai multe femei: geanta cat mai mare, neaparat arhi-plina. Da, sariti-mi in cap, am 14 ani si o sa vad eu cand o sa fiu mare. Stim, stim, femeile sunt cele mai pragmatice creaturi ale Universului [Si cred ca am gasit si solutia pentru “De ce urasc barbatii casniciile”]. Au intotdeauna la ele un pachet de servetele, doua telefoane pentru orice eventualitate, de cele mai multe ori in retele diferite [unul pt. fiecare iubit, sau cum?], un alt pachet de servetele in caz ca se termina primul, o pereche de ochelari de soare, indiferent de anotimp, un dres de rezerva, un lac de unghii in caz ca acesta se rupe… Intr-un cuvant, puteti sa va pierdeti in salbaticie – daca dati de geanta unei femei, puteti supravietui cel putin o saptamana.

Poseta unei femei este un fel de sanctuar, in care se imbarliga diferite obiecte, produse cosmetice, alimentare, electronice, accesorii, prezervative, medicamente, in asa fel incat – ce, v-ati mirat pana acum? – au intotdeauna de toate, mai putin ce le trebuie cu adevarat. O femeie cu o astfel de poseta trece zilnic prin minute intregi de rascolire a incapatorului accesoriu, pentru ca in cele din urma sa exclame “Crap! Mi-am uitat pixul acasa!”

In fine, cam de-asta e asa o mare tragedie cand li se fura pretiosul accesoriu. Cred. Cert e ca in el mai tin si acte, cele mai multe. Ah, inca ceva. Niciodata sa nu scotocesti prin geanta unei femei. Oricat de practice ar fi lucruruile pe care le tine acolo, nu-i va pica bine sa stie ca secretul ei este deconspirat.

Of of, mai mai, suntem fiinte ataaat de complicate uneori, dar stiu ca suntem adorabile 🙂 Mai stiu ca nu voi fi niciodata feminista, de multe ori ma ghidez dupa motto-ul “Nu sunt barbatii porci, femeile sunt proaste”, dar sa o luam pe aia dreapta: ce v-ati face, ma, fara extra-posetele noastre?

-Hai, si acum? Ce facem? Mai stam mult pe aici?

O femeie mignona, blonda, ce la 30 si ceva de ani se putea numi frumoasa, il apuca subtil de brat si il saruta mai mult pentru a-l calma decat dintr-o dragoste profunda, in timp ce doua fetite cu sarafane colorate si sandalute de lac il priveau neajutorate, cu ochi de sticla. Barbatul se multumi cu o grimasa din care se putea citi “Hai, miscati-va pana nu va tarasc acasa.” Sotia si cele doua copile ii intelesera mesajul; doar il vazusera de atatea ori plictisit de viata de familist. Il lasara singur, cu toate gandurile lui, indreptandu-se spre cel mai apropiat leagan.

Tatal se aseza pe o banca langa parc, privind in gol si depanand amintiri cu propriul ego. Isi privea fiicele – blonde, micute, afisand un aer suav, gratios, ca de papusa Barbie – intrebadu-se daca aceasta chiar este destinul pe care si-l dorea, pe care parintii si el insusi i-l pregatisera cu atata atentie inca din primii ani de viata? Oare spre asta dorise cu adevarat familia sa-l indrume? Spre o sotie si doi copii fata de care habar nu avea cum sa reactioneze? Va invata, nevoia il va impinge sa o faca. A fost doar o aventura! Nu ar fi trebuit sa iasa ceva serios din asta, eram un copil! Isi sprijini capul in palmele ude de sudoare. Prin minte ii fulgerara gandurile tineretii ce trecuse, dar parca nu fusese niciodata. Unde era rockerul visator? Unde se dusese optimismul sau de rebel fara cauza? Ce se intamplase cu panorama roz, libertina a sa asupra vietii? Amicii? Concertele? Sticlele de bere?

Incet-incet, amintirile il coplesira, vidul devenind acum o imagine obscura ce se clarifica odata cu fiecare clipire. Avea acum in fata ochilor masuta de plastic a fratelui sau, acaparata cu atata superioritate de proiectele sale puerile, ce infatisau o casa, o vila, un intreg palat pe care urma sa le ridice cand va fi mare. Si iata-l acum, in trup de om responsabil, matur, cu aceleasi vise si idealuri neimplinite precum la varstele primare.

Isi aminti cum la 15 ani pierdea noptile rasfoind revistele tatalui sau si visand la frumuseti blonde, cu bust rotund si plin. Isi aminti de primul sarut, momentul magic al vietii sale, in care a simtit pentru prima oara sentimentele impartasite, atingand buzele moi ale unei vecine de scara, cu care copilarise si care ii coplesise atatea vise primavaratice. Parcuri, terase, petreceri, nunti, ultime nopti de burclacie, plete, muzica, skate, flirt. Un dracu’ s-au dus toate?! Si de ce? Cum am putut sa ma insor cu… cu… cu ea?! Cat de prost am fost…

“Imi e dor de tata… Stiu ca nu m-a vrut. Nici pe mama n-a vrut-o, si-ar fi dorit sa ramana pe veci copilul optimist, libertin, dar tocmai excesele sale de rebeliune m-au nascut pe mine, si l-au omorat pe Stephen…”