Odata cu inaugurarea noului template, am sa dezvolt o idee care ma scarbeste ingrozitor de mult. Ne vrem oameni ai secolului 21, ne lasam prada vitezei, ne inchipuim evolutii psihice si vrem sa ni se raspunda la intrebari din ce in ce mai diverse [vezi cercetatorii, oamenii de stiinta si dilemele lor], ne facem emo si pretindem intelegere, dar nu suntem capabili sa ne acceptam unii pe altii, sa devenim un tot unitar, sa incetam sa ne dam in cap ca prostii; pentru ce? Ah, scuza-ma. Cum am putut uita, tipul ala e negru. Cum vrea el sa se integreze daca e diferit. Ti-ai gasit…

Stop it! Aceeasi ipoteza oribila si dezgostatoare o aplicam in cazul gay-ilor, al persoanelor de rasa diferita, al “ciudatilor”, cei care reusesc sa gandeasca altfel decat turma, si chiar al persoanelor care ii sustin pe cei mai sus mentionati. Prfect normal, nu-i asa? Suntem o respectabila doavada de democratie si fair play, n-am ce zice. Esti foarte smecher cand faci asta, sa stii. Nu te uita asa, si tu discriminezi: ai privit vreodata un cersetor in ochi, gasindu-l perfect normal? Ai incercat sa-i intelegi suferinta? Ai vorbit vreodata de bine un rrom [sau tigan, daca vrei sa-i spui asa]?

Cel mai des, cred, facem discriminari de ordin sexual. De cate ori nu ai inlocuit ostentativ cuvintele “gay” sau “homosexual” cu “poponar”? De cate ori nu ai aratat cu degetul pe strada doi tipi care se tin de mana? De cate ori nu ai claxonat doua fete sarutandu-se? Stiu, raspunsul tau va fi “Niciodata, pentru ca in Romania nu e cazul, decat foarte rar.” Exact! Si atunci, de ce duci pana la extreme o idee care nu numai ca nu te caracterizeaza, dar este pur inexistenta? De ce te iei de vietile bietilor oameni, care nici macar nu ies pe strada in mod instigator, demonstrandu-si sentimentele. Stii ce? Societatea ii impiedica. Voi sunteti societatea.

Incetati cu asta, faceti ceva. Educati-va copiii, sa accepte alte mentalitati. Mintile necoapte sunt mai suor de “manipulat”. Educati-va singuri. Nu pentru o Romanie mai buna, ci pentru o lume mai draguta.

P.S: Imi cer scuze celor carora le-am promis ca nu ma voi maturiza, nu stiam ca voi creste, nu observam schimbarea ce urma sa vina. Traversez o perioada complicata, in care mi-e destul de greu sa-mi pastrez spiritul tanar. E un om… Blog-ul asta nu mai e ce era, sunt consienta. Ma astept, de asemenea, sa nu mai fie niciodata ca la inceput si sa nu mai aiba atatia prieteni. Sper doar sa intelegeti ca aici va insemna mereu casuta gandurilor si trairilor mele, indiferent de varsta.

P.P.S: Totusi, daca ma maturizez fara voie, de ce ma refugiez inca in lacrimile unui copil derutat?

-Hai, si acum? Ce facem? Mai stam mult pe aici?

O femeie mignona, blonda, ce la 30 si ceva de ani se putea numi frumoasa, il apuca subtil de brat si il saruta mai mult pentru a-l calma decat dintr-o dragoste profunda, in timp ce doua fetite cu sarafane colorate si sandalute de lac il priveau neajutorate, cu ochi de sticla. Barbatul se multumi cu o grimasa din care se putea citi “Hai, miscati-va pana nu va tarasc acasa.” Sotia si cele doua copile ii intelesera mesajul; doar il vazusera de atatea ori plictisit de viata de familist. Il lasara singur, cu toate gandurile lui, indreptandu-se spre cel mai apropiat leagan.

Tatal se aseza pe o banca langa parc, privind in gol si depanand amintiri cu propriul ego. Isi privea fiicele – blonde, micute, afisand un aer suav, gratios, ca de papusa Barbie – intrebadu-se daca aceasta chiar este destinul pe care si-l dorea, pe care parintii si el insusi i-l pregatisera cu atata atentie inca din primii ani de viata? Oare spre asta dorise cu adevarat familia sa-l indrume? Spre o sotie si doi copii fata de care habar nu avea cum sa reactioneze? Va invata, nevoia il va impinge sa o faca. A fost doar o aventura! Nu ar fi trebuit sa iasa ceva serios din asta, eram un copil! Isi sprijini capul in palmele ude de sudoare. Prin minte ii fulgerara gandurile tineretii ce trecuse, dar parca nu fusese niciodata. Unde era rockerul visator? Unde se dusese optimismul sau de rebel fara cauza? Ce se intamplase cu panorama roz, libertina a sa asupra vietii? Amicii? Concertele? Sticlele de bere?

Incet-incet, amintirile il coplesira, vidul devenind acum o imagine obscura ce se clarifica odata cu fiecare clipire. Avea acum in fata ochilor masuta de plastic a fratelui sau, acaparata cu atata superioritate de proiectele sale puerile, ce infatisau o casa, o vila, un intreg palat pe care urma sa le ridice cand va fi mare. Si iata-l acum, in trup de om responsabil, matur, cu aceleasi vise si idealuri neimplinite precum la varstele primare.

Isi aminti cum la 15 ani pierdea noptile rasfoind revistele tatalui sau si visand la frumuseti blonde, cu bust rotund si plin. Isi aminti de primul sarut, momentul magic al vietii sale, in care a simtit pentru prima oara sentimentele impartasite, atingand buzele moi ale unei vecine de scara, cu care copilarise si care ii coplesise atatea vise primavaratice. Parcuri, terase, petreceri, nunti, ultime nopti de burclacie, plete, muzica, skate, flirt. Un dracu’ s-au dus toate?! Si de ce? Cum am putut sa ma insor cu… cu… cu ea?! Cat de prost am fost…

“Imi e dor de tata… Stiu ca nu m-a vrut. Nici pe mama n-a vrut-o, si-ar fi dorit sa ramana pe veci copilul optimist, libertin, dar tocmai excesele sale de rebeliune m-au nascut pe mine, si l-au omorat pe Stephen…”