Jurnalul unei asasine moarte – Partea a 2-a

“Sam!

Viesz… Lumea mea se duce de rapa. Un cuvant din 6 litere? …Asa. Ultimul careu, complet si el. Urmatoarea revista. Fuck! E a treia… semn ca trebuie sa schimb aerul. Slujba asta ma omoara, aroma de scortisoara imi provoaca greata. De altfel, aici l-am cunoscut. Aici, la o banala parfumerie de la periferia orasului. Cine s-ar fi gandit? Dracu’ stie cum am ajuns EU sa lucrez aici, dar clientii… Uneori ma intreb daca ghereta asta [de ceva timp evit sa o mai numesc „parfumerie”. Ma dezgusta.] exista cu adevarat. Ha!

„Sam!”

Uh, cine, eu?

Am apucat robotic revista si am indesat-o in cel mai apropiat sertar. Degetele mele au inceput sa atinga din nou, in scarba, tastatura moarta.

„Sam!”

De dupa usa masiva a biroului [care ar mai trebui inviorat, ca tot veni vorba. Niste flori, sau ceva de genul asta…] isi facu aparitia un chip inconjurat de plete blonde, uscate, decolorate… apoi un zambet mult prea obosit pentru a ma binedispune.

„Ce faci? Uite, ti-am adus cafea… Cat mai ai de gand sa te sufoci in camaruta asta?”

„Cat va fi nevoie… Dar multumesc pentru cafea.”

„Cat va fi nevoie?! Samantha Berry, e duminica, ce dracu’ faci intr-o duminica dupa-amiaza in fata unui computer? Ai 25 de ani, ai de gand sa iti pierzi toata viata gandindu-te la nenorocita aia de noapte in care Stephen…”

„Inceteaza! Ti-am spus ca voi sta aici exact cat va fi necesar! Ce dracu’ nu pricepi?! Da, am de gand sa stau aici si sa-mi plang de mila. Du-te si plimba-ti javra aia daca n-ai ce face in casa. Stii ce, niciodata nu te-ai priceput la chestii profunde. Nu stii ce inseamna sa omori omul pe care il iubesti. Tu nu intelegi. Viata ta e o casuta pentru papusi – toata roz, cu fiecare lucru pus exact unde trebuie pentru ca tu sa-l gasesti fara cel mai mic efort. Stii ce? M-am saturat de asta. Mi-a ajuns! Exact in momentele cand am nevoie de voi, va treziti sa-mi repropsati exact ce nu vreau sa aud. Nu e eu imi fac viata un calvar. Tu mi-o faci!”

Lindsay si-a apucat poseta-plic galbena, de lac si, cu o privire ce mi-a fulgerat intregul trup, s-a ridicat de pe fotoliul din fata mea.

„Si am 23 nu 25!” am completat, asteptand macar o replica inteligenta. Dar ea s-a multumit sa tropaie din tocuri si sa tranteasca usa. Lamentabil… tipic.

„Calmeaza-te, femeie… Calmeaza-te, pentru numele lui Dumnezeu!” mintea mea parea acum mediul in care se dezvoltau toate gandurile ciudate, morbide, pe care le-ar fi putut avea cineva.

„Simt ca n-as putea sa-ti spun vreodata lucrurile ce vor urma. Simt ca nu e bine ca tu sa stii tot ce se intampla in mine, in spatele hainelor banal de multicolore; dar stiu ca, in ciuda eforturilor mele contradictorii, nu vei afla niciodata adevarul. Gandul ca tu nu stii cine te-a…”

Inca un rand neterminat, inca o coala patata de cerneala, inca un copac ce a murit aiurea pentru absurdele mele ganduri pe care oricum nu le va citi nimeni…

Vreau sa scap dracu’ de voi, de voi toti. Si nu, n-am sa ma sinucid…