Hysteria

November 14, 2007

Patul parea din ce in ce mai negru, din ce in ce mai greu, asternuturile imi apasau trupul cu o violenta sadica. O forta demonica imi tinea capul lipit de perna, impotriva vointei mele salbatice de a ma ridica in capul oaselor. Ceasul imi numara rapid clipele, cu o precizie clinica, in timp ce picaturi de sudoare mi se prelingeau pe tenul ce capatase o aura albicioasa.
Ochii tai imi zambeau parca ironic din ramele argintii ce se odihneau pe rafturi. Ma simteam privita, urmarita, simteam ca fiecare miscare a mea – care era oricum imposibila – ar fi fost atent supravegheata.
O tresarire fugara; telefonul elibera soneria funebra, intr-un ritm isteric… O luminta in malderul de vise imprastiate.
“Alo…”
Din nou acea voce impertinenta, aceeasi emotie puerila, acelasi stil caracteristic tie.
“Te-ai mai calmat?”
O secunda de tacere; o secunda, si nimic mai mult. O secunda pentru ca toate gandurile mele sa se transforme in tipete si excese de furie. Banuiesc ca albul tenului meu devenise usor rozaliu. Imi simteam fiecare vena pulsand cu disperare. O secunda… o secunda…
“LA DRACU’ SI CU TINE! DE CE NU MA LASI IN PACE?! CHIAR TE INTERESEZA DACA M-AM CALMAT? EI BINE NU, NU M-AM CALMAT… ESTI MULTUMIT ACUM?!”
Ofetzi, apoi incepi sa chicotesti dulce. Prea dulce…
“Hm… Defapt nu ma intereseaza. Incercam doar sa fiu amabil…”
Prea mult. Receptorul isi pierdu umbra moarta izbindu-se de peretele intunecat.
“LASA-MA IN PACE! NU MAI AI CE CAUTA IN VIATA MEA, ESTI UN CAPITOL INCHIS! NU MAI INSEMNI NIMIC PENTRU MINE! M-AI AUZIT?! NIMIC!”
Imi raspunse insa acelasi ton sumbru, nepasator, singurul care imi mai asculta excesele de sentimentalism… Am inchis ochii, lasand ultima urma de speranta sa imi dea o vaga senzatie de calm… liniste; pentru putin timp… foarte putin… pentru o secunda. Apoi ochii mi se deschisera larg, stralucind demonic. Genele formau o arcada macabra, sub care domneau doua pietre de smarald, reflectandu-se in oglinda din fata mea. Acum inteleg de ce imi spuneai ca iti plac ochii mei. Pacat, n-ai sa mai ai sansa sa-mi spui asta.
Reliefuri mici si usor rosiatice incepura sa mi se creioneze disperat pe frunte.
“Oh… Am nevoie de o p
auza. Vreau sa uit odata pentru totdeauna de tine, cu tot cu prezenta ta fantasmagorica!”
Aproape fara sa imi dau seama, m-am ridicat in capul oaselor, cu salteaua imbratranita de vise eliberandu-si fiinta de sub greutatea mea.
Mi-am imbratisat in scarba trupul cu sutienul alb cu un miros atat de feminin – ce odata imi era caracteristic. Tricoul mi se mula provocator pe corp, insa asta nu-mi dadea o senzatie de siguranta de sine – in fond, nici nu stiam unde ma duc, sau daca aveam de gand sa ma mai intorc…
Televizorul isi exprima plictisit trairile fade, inundand incaperea intr-un zgomot fara sens. Nu l-am stins, ci am iesit pe usa inchizandu-mi fermoarul fustei de un gri murdar, contrastant cu albul imaculat al bluzei.
Nu-mi amintesc sa fii incuiat usa; tot ce stiu e ca m-am trezit in strada, doar eu si felinarele ce se stingeau pe rand, neobservandu-mi prezenta.
Am inaintat nesigur, lasand pietrele de pe strada sa-mi mangaie talpile goale. Priveam fix in fata, la un
punct inexistent, ce-mi atragea in mod special atentia dezorientata. Nu vedeam nici frunzele pomilor ce se agitau demonic in bataia vantului, nici stelele ce luminau albastrul pur al cerului… Priveam doar nimicul atat de consistent ce mi se asternea sub picioare cu fiecare pas.
Stiam ca ma privesti, ca stii ce fac chiar in acest moment, ca fiecare miscare a mea te amuza. De la un timp sunt atat de previzibila… Am inaintat tremurand, cu pasi de copil, incercand sa-mi scot imaginea ta din minte. Te auzeam strigandu-ma; da, eram singura pe strada. Si ce?
Pasii ma calauzeau aiurea pe niste stradute pe care nu sunt sigura ca am mai trecut vreodata. Stradute care emanau un miros totusi atat de familiar mie… O aroma innecacioasa de mosc sau asa ceva. O secunda, o secunda… Nu mai suport! Am inceput sa alerg, usor leganat; trebuia sa scap de aroma aceea. Trebuia, si asta cat mai repede.
Suvitele de un roscat murdar mi se loveau de tenul albicios, miscarile se ingreunau cu fiecare pas, amintirile fugeau cu fiecare rasuflare tot mai departe… si mai departe.
Nu stiu cum; dar in urmatoarea clipa am deschis ochii in fata unui lac. Ma aflam pe un pod ciudat, arcuit pana la exagerare, in jurul meu doar apa si niste alei pustii. Am cercetat atent imprejurimile; unde ma aflam?
Nu conteaza. Chiar deloc. M-am aplecat delicat peste marginea podului pentru a-mi privi imaginea distorsionata. Aratam groaznic – eram constienta. Printr-o singura miscare mi-am smuls lantisorul de piele pe care mi-l legasei chiar tu, acum ceva timp… Pacat doar ca acum nu mai avea nicio insemnatate. Era frumos, sa stii… Dar stiu ca si-a pierdut fiinta in marea ingusta de picaturi cristaline si umede.
M-am aruncat si eu? Nu-mi amintesc… Banuiesc ca nu.

Advertisements

One Response to “Hysteria”


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: